Te salut, măi Cozma-la-Răcoare
Ca pe un simbol de-ncrâncenare
C-ai încălecat pe cai de vânt
De pe undeva de sub pământ
Ai zburat un zbor nemaivăzut
Cu aripi de ceară şi-ai căzut

Te salut, chiar dacă ai greşit
Plăsmuindu-ţi zborul ca pe-un mit
Pus pe partituri de operetă
C-un Zamolxe-ncins în salopetă
Adunând din munţi dezmoşteniţii
În buricu-amarnicei tranziţii…

Stai acum şi cugetă profund
Cum căzură caii tăi de vânt
Cum zburară, cum se poticniră
Cât de greu şi trist acum respiră
Truditorii – fraţii tăi cei muţi
Adulaţi, huliţi, chemaţi, temuţi

Uită-te şi tu la ei, Miroane
Nu se mai cred vii – şi-s milioane
Fără orizont şi fără vlagă –
Plângi, dar, plângi cu ei, Miroane dragă
Plângi de să cutremuri puşcăria
Să se-nnece-n lacrimi România

Că, popor latin, insulă vie
În oceanul verde de trufie
Cu izbelişti şi cu înnălţări
Au pierdut stindardul bietei ţări
Ce-i îmbărbăta de pe catarg –
Vântul l-a luat şi dus spre larg

Peste orizonturi roşii-albe
Stau şi-şi beau speranţele la halbe
Măsluite de pe dinafară –
Se pilesc şi plâng de dor de ţară
Că-i corabie făr-azimut
Se pilesc şi nu mai ştiu ce-au vrut

Trece timpul, rătăcesc bezmetici
Înşelaţi de salvatori eretici
Ce i-au depărtat de Dumnezeu –
Te salut, Miroane, frate-al meu
Ce le-ai luat cu tine, la Răcoare
Parcă toată vlaga – şi mă doare

Le transmit, prin tine, aşadar
Un salut de fiu de proletar
Dintr-o ţară – car cu boi uitat
Putrezind pe drumul desfundat
Şi-aşteptând un falnic prinţ călare –
Te salut, măi Cozma-la-Răcoare !